Cu ce am rămas după alegerile prezidenţiale din 2025?

Cu o democraţie de limită, un preşedinte fragil şi o extremă dreaptă întărită, România îşi negociază viitorul între speranţa redresării şi spectrul imploziei democratice. Alegerile prezidenţiale din 2025 nu au oferit României o soluţie, ci un diagnostic: societatea este fracturată, instituţiile sunt obosite, iar democraţia se sprijină tot mai mult pe forţe civice dispersate şi pe fragmente de raţiune colectivă. Câştigarea alegerilor de către candidatul democratic (Nicuşor Dan) nu este victoria unei viziuni, ci supravieţuirea unui regim politic aflat în criză de legitimitate.

Un preşedinte cu putere limitată şi legitimitate contestată, care încearcă să construiască, alături de mediul de afaceri, un răspuns tehnocratic la aşa-zisa criză bugetară - dar fără sprijin politic real şi fără o viziune redistributivă, demnă de un stat social. Articolul 47 din Constituţie privind nivelul de trai - „1 Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. 2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii”. - este tratat nu ca o garanţie constituţională, ci ca un obstacol în faţa „modernizării” prin restrângerea drepturilor sociale.

Deşi partidele par acum docile, noul preşedintele este lipsit de sprijin coerent în Parlament şi încă puternic contestat de o mare parte a electoratului radicalizat. Chiar dacă a învins în turul al doilea, scorul obţinut de candidatul de extremă dreaptă (George Simion) este alarmant: peste 46% dintre alegători au optat pentru un proiect iliberal, naţionalist până la joncţiunea cu cel mai nereformat fascism şi deschis şi virulent anti-european. Acest fapt slăbeşte simbolic puterea prezidenţială, transformând-o într-o autoritate de echilibru mai degrabă decât una de iniţiativă.

Parlamentul, prizonierul unui sistem de partide delegitimat, funcţionează mai degrabă ca un mecanism de autoprotecţie politică decât ca spaţiu real al reprezentării cetăţenilor. Marile partide care ar trebui să garanteze stabilitatea democratică - PSD, PNL, USR - sunt toate erodate electoral, ideologic şi moral şi par să funcţioneze în regim de avarie: supravieţuiesc prin alianţe de circumstanţă, nu prin proiecte politice. O eventuală guvernare de uniune naţională (PSD-PNL-USR-UDMR) ar duce la o coaliţie atât de eterogenă, încât ar produce mai degrabă conflict intern decât guvernare eficientă. După cum o arată teoria coaliţiilor supradimensionate, guvernele care includ prea multe forţe divergente tind să fie instabile şi să eşueze în momentul în care încep să aplice politici publice nepopulare.

În ceea ce priveşte AUR, acest partid poate să se transforme din mişcare contestatară anarhistă într-un potenţial partid hegemon şi asta deoarece George Simion nu a pierdut majoritatea voturilor, dar a câştigat un loc premenit în politica românească. Faptul că un candidat cu discurs fascistoid, naţionalist, xenofob, antieuropean şi antidemocratic a ajuns în turul doi şi a strâns milioane de voturi legitimează un tip de radicalism care până acum fusese marginalizat. Cu reţele digitale consolidate, cu o infrastructură de mobilizare testată în alegeri, AUR devine principala forţă de opoziţie - nu doar faţă de guvern, ci faţă de regimul democratic în sine.

Democraţia liberală se află într-o tensiune structurală: pentru a rămâne democratică, trebuie să accepte chiar actorii care o neagă. Alegerile prezidenţiale au confirmat acest paradox: un regim deschis permite participarea celor care vor să implementeze un regim închis. Cu alte cuvinte, procedura democratică a fost folosită pentru a promova un proiect antidemocratic. Aceasta nu este doar o dilemă teoretică; este o realitate electorală care va afecta întreaga arhitectură constituţională a următorilor ani.

Ce rămâne de făcut în această situaţie? România nu se mai poate baza doar pe reflexe instituţionale, ci are nevoie de o reconstrucţie civică, de o pedagogie democratică susţinută şi de un proiect politic care să redea sensul binelui comun. Preşedintele ales trebuie să devină nu doar un arbitru, ci un constructor de convergenţe democratice. Iar partidele democratice trebuie să renunţe la cinismul strategic şi să înceteze să submineze democraţia din interior, de dragul supravieţuirii.

După alegerile din 2024-2025, România a rămas cu o democraţie slăbită, însă încă funcţională: avem un preşedinte ales, dar acesta nu pare să aibă o putere reală, ci mai degrabă simbolică, partidele-sistem sunt delegitimate, iar extrema dreaptă este între ofensive. Ceea ce se conturează este un viitor incert, în care democraţia nu se mai apără singură, ci re nevoie de cetăţeni activi, de elite responsabile şi de un adevărat pact constituţional. Fără acestea, alegerile din 2025 vor fi fost nu un final, ci doar capitolul de deschidere al unei derive autoritare.